Un american a trimis 15.000 cărămizi prin poșta și a schimbat regulile pentru totdeauna
Ce cantități uriașe de mărfuri ajungeau zilnic la poșta din Vernal! Un antreprenor din Utah a trimis 15.000 cărămizi prin poșta, schimbând regulile de transport pentru totdeauna În vara anului…
- Pilot de serviciu
- Silviu Arsene
- Publicat
- Citire
- 3 min

Ce cantități uriașe de mărfuri ajungeau zilnic la poșta din Vernal!
Un antreprenor din Utah a trimis 15.000 cărămizi prin poșta, schimbând regulile de transport pentru totdeauna
În vara anului 1916, William Horace Coltharp, unul dintre administratorii Bank of Vernal, din statul american Utah, se confrunta cu o provocare majoră: construirea unui sediu cu două etaje care să găzduiască atât instituția bancară, cât și alte afaceri locale. Pentru cea mai mare parte a structurii, americanul putea folosi cărămizi produse în apropiere, însă pentru fațadă își dorea cărămizi presate, de calitate superioară, fabricate într-un oraș aflat la peste 200 de kilometri distanță, Salt Lake City.
Problema nu rezida în prețul materialelor, ci în costurile de transport.
Deși cele două localități se aflau la aproximativ 200 de kilometri una de alta în linie dreaptă, relieful dificil și absența unei legături feroviare directe obligau transportatorii să parcurgă peste 600 de kilometri.
Expedierea cărămizilor printr-o companie privată ar fi costat de aproximativ patru ori mai mult decât valoarea materialelor însele.
Astfel, Coltharp a descoperit o alternativă mult mai avantajoasă: serviciul american de coletărie, introdus doar câțiva ani mai devreme. Până în 1913, Poșta americană nu putea transporta colete cu o greutate mai mare de aproximativ 1,8 kilograme.
Pentru marfuri mai grele, americanii depindeau exclusiv de firmele private de transport.
Totuși, la 1 ianuarie 1913, odată cu lansarea serviciului Parcel Post, limita inițială de greutate a fost stabilită la aproximativ cinci kilograme, fiind mărită ulterior în mai multe etape.
Pentru locuitorii din zonele izolate ale Statelor Unite, acest serviciu a reprezentat o oportunitate de a obține produse la care până atunci aveau acces doar cu dificultate.
Coltharp a observat că tarifele poștale pentru livrările din Salt Lake City către Vernal erau mai mici de jumătate față de cele practicate de transportatorii privați. În plus, costul era stabilit pe baza zonei de livrare, determinată prin distanța geografică dintre localități, nu prin lungimea traseului efectiv parcurs de marfă. Pentru a respecta limita de greutate admisă de Poștă, fabrica Salt Lake Pressed Brick Company a organizat expedierea cărămizilor într-un mod neobișnuit.
Fiecare cărămidă a fost învelită individual în hârtie, după care muncitorii au așezat câte zece bucăți în lăzi de lemn, astfel încât un colet cântărea aproximativ 22,7 kilograme.
Conform documentelor Muzeului Național al Poștei din cadrul Institutului Smithsonian, în total au fost expediate în jur de 15.000 de cărămizi, împărțite în 1.500 de lăzi, cu o greutate totală de aproximativ 34 de tone. Coletele au fost transportate cu trenul până în Mack, în statul Colorado, apoi pe o altă linie feroviară până în Watson, Utah. Ultimii 87 de kilometri până la Vernal au fost parcurși cu ajutorul camioanelor. Transportul nu a fost lipsit de incidente.
Ce descoperiri conțin documentele Muzeului Național al Poștei?
Un camion încărcat cu câteva mii de cărămizi s-a defectat în timp ce urca o pantă, s-a răsturnat și a luat foc. Șoferul a scăpat nevătămat, însă cea mai mare parte a încărcăturii a fost distrusă.
În 1916, expedierea unui colet de aproximativ 22,7 kilograme din Salt Lake City către Vernal costa numai 54 de cenți, dar Poșta plătea companiei care asigura ultima porțiune a transportului echivalentul a 75 de cenți pentru același colet. Pierderea era, așadar, de 21 de cenți, fără a lua în calcul cheltuielile cu transportul feroviar. La tariful de atunci, expedierea celor 1.500 de colete ar fi costat în jur de 810 dolari. Problema autorităților era mult mai mare decât transportul cărămizilor pentru bancă.
Comercianții și locuitorii din Vernal comandau prin poștă inclusiv ciment, zahăr, făină, conserve și alte materiale de construcție. S-a estimat că, în iunie 1916, statul pierdea anual între 25.000 și 30.000 de dolari din cauza costurilor de transport al coletelor către această localitate.
Oficiul poștal din Vernal primea zilnic cantități uriașe de mărfuri.
Șeful instituției, David Bennion, și asistentul său ajunseseră să muncească până la 15 ore pe zi.
Reprezentanții băncii au cerut inițial ca lăzile cu cărămizi să fie descărcate direct la șantier, dar solicitarea a fost refuzată, iar coletele au continuat să sosească la oficiul poștal, unde au început să se adune în jurul clădirii.
Potrivit relatărilor locale, șeful Poștei ar fi trimis o telegramă la Washington, reclamând, într-un limbaj deloc protocolar, că cineva încerca să expedieze o clădire întreagă prin sistemul poștal american.
Situația din Utah a contribuit la modificarea regulilor privind expedierea unor cantități mari de mărfuri prin poștă. Pe data de 7 noiembrie 1916, Otto Praeger, unul dintre adjuncții directorului general al Poștei americane, a introdus o nouă procedură. Transporturile de peste 200 de livre, echivalentul a aproximativ 90,7 kilograme, trimise în aceeași zi de un expeditor către același destinatar, necesitau aprobarea prealabilă a conducerii centrale.
Mărfurile perisabile erau exceptate.
Oficiul din Vernal a fost informat despre noua regulă, dar zidăria băncii era gata deja, iar instituția financiară s-a mutat în noul sediu în februarie 1917.
Imobilul a devenit cunoscut sub numele de Parcel Post Bank, banca ale cărei cărămizi au fost trimise prin poștă. În 1973, Bank of Vernal a fost preluată de Zions Bank, iar în 2008 clădirea a fost inclusă în Registrul Național al Locurilor Istorice din Statele Unite.
În 2020, banca a început un amplu proiect de restaurare și consolidare a fațadelor istorice. Cărămizile vechi au fost curățate individual, iar una dintre ele a fost donată Institutului Smithsonian, devenind exponat în Muzeul Național al Poștei. Clădirea funcționează și astăzi și păstrează povestea uneia dintre cele mai neobișnuite metode prin care un antreprenor a reușit să reducă cheltuielile unei construcții.
Sursa: Libertatea





